Imi vine greu sa cred ca maine se fac 5 ani de la moartea mamei mele. Azi am fost trist toata ziua, maine probabil la fel. Sunt momente in care gandurile imi zboara aiurea la casa parinteasca si, fara sa vreau, chiar daca stiu ca nu pot schimba cu nimic lucrurile, ma revolt. Ma revolt asupra vietii pentru ca nu este normal sa devii responsabil cand inca esti copil. Dar sunt constient si ca altii au ramas orfani la varste mai fragede… si-atunci ce-am de facut: sa aleg ceva mai bun dintr-un ceva rau si sa ma resemnez?
Cred ca normal ar fi fost ca parintii sa traiasca ca sa isi creasca nepotii. Sa isi vada copiii realizati si impliniti si copiii copiilor lor – sanatosi si jucausi. Sa existe acele Craciunuri in familie: cu parinti, copii, bunici, cadouri, caldura, dragoste si fericire. Eu le-am avut candva dar mi-au fost luate prea devreme.
In curand sper sa ajung la Alexandria, in orasul in care m-am nascut si am copilarit si unde am cele mai importante amintiri din viata unui om. Dar orasul ala ma face sa plang acum pentru ca singurele lucruri pe care le gasesc acolo sunt o cruce tacuta si gandul ca sub pamantul umed de raceala lui octombrie dorm cei care au fost parintii mei.